O Lume În Umbra Tăcerii: Dreptul Nevăzătorilor de a Vota
Într-o lume unde lumina cuvintelor este adesea luată de-a gata, există un colț uitat unde cuvintele trebuie simțite, nu văzute. În România, realitatea nevăzătorilor care își exercită dreptul de vot este o odisee a dependenței, întrucât materialele electorale nu sunt accesibile în limbajul Braille. Acest fapt îi obligă să își deschidă cortina intimității și să invite o mână străină în sanctuarul votului lor.
Un Act de Încredere Forțat
Legea, în încercarea sa de a reglementa procesul, stipulează că asistentul care îi ajută pe nevăzători nu poate fi o persoană acreditată, membru al biroului electoral sau candidat. Acesta este un gest de protecție, dar și o mărturie a izolării. Președintele secției de votare este cel care decide dacă motivele invocate pentru asistență sunt întemeiate, fără a fi necesară prezentarea unor documente justificative. Astfel, în cabina de vot, alături de nevăzător, pasul este făcut într-un dans al încrederii, unde fiecare mișcare este ghidată de mâna unui altul.
Interdicția și Excepția
Articolul 90 din Legea 115/2015 subliniază cu severitate: prezența unei alte persoane în cabina de vot este, în principiu, interzisă. Excepția este, însă, palpabilă și necesară pentru cei care nu pot naviga singuri prin labirintul opțiunilor electorale. Acest drept la asistență, deși esențial, subliniază o fractură adâncă în sistemul nostru: accesibilitatea nu este un lux, ci o necesitate, iar absența ei este o tăcere care răsună asurzitor în cabinele de vot.
Concluzie
În timp ce majoritatea alegătorilor își exprimă opțiunile în singurătatea gândului lor, nevăzătorii sunt forțați să împărtășească acest moment cu alții. Este un compromis între intimitate și independență, un echilibru fragil care trebuie abordat și fortificat. Dreptul la vot este un simbol al democrației, iar accesibilitatea acestui drept trebuie să fie un angajament neclintit pentru fiecare cetățean, văzător sau nevăzător.
