Revolta Tăcerii: Polițiștii de Penitenciare În Greva Tăcerii
În zorii unei dimineți apăsătoare, polițiștii de penitenciare din Craiova și Vaslui au decis să își suspende vocile și pașii, refuzând să mai calce pragul instituțiilor care le sunt a doua casă, dar și a doua închisoare. De la ora 07:00, zidurile penitenciarelor rămân surde la comenzi, în timp ce ecoul nemulțumirilor se amplifică în tăcerea lor organizată. Acești gardieni ai ordinii, trădați de promisiunile politicienilor, se văd obligați să lucreze în condiții ce sfidează orice normă de siguranță și umanitate.
Un Strigăt Muted în Fața Indiferenței
În fiecare zi, insultele și amenințările se țes în jurul lor ca un cocon asfixiant, iar fiecare lună își numără eroii căzuți sub pumni și cuvinte. Sindicatele, portavoce ale acestui disper, avertizează că penitenciarele, departe de a fi sanctuare ale reabilitării, se transformă în universități ale violenței, unde lecțiile de brutalitate sunt predă în locul celor de corecție. În acest teatru al disperării, deținuții par să fie cei favorizați, bucurându-se de privilegii ce rămân un vis interzis pentru cetățeanul de rând.
Condiții de Lucru ca un Ring de Box
Sub povara unui sistem sufocat de lipsuri, polițiștii de penitenciare sunt forțați să își desfășoare activitatea în condiții ce îi transformă în victime sigure ale agresiunilor. Fără un număr adecvat de colegi alături și lipsiți de echipamentele necesare pentru a garanta un minim de siguranță, acești oameni sunt lăsați să navigheze un ocean învolburat într-o barcă care ia apă din toate părțile.
Un Ecosistem al Pericolului
În acest peisaj dominat de incertitudine și pericol, fiecare zi de muncă se transformă într-un act de curaj, iar fiecare pas într-o posibilă capcană. Este un scenariu în care eroismul nu este o opțiune, ci o condiție de supraviețuire. În această luptă nedeclarată, polițiștii de penitenciare își riscă zilnic sănătatea și viața, în timp ce societatea privește adesea în altă direcție.
Un Apel la Conștiință
Prin greva lor, polițiștii de penitenciare nu doar că își strigă frustrările, dar își și asumă rolul de martori ai unei realități pe care mulți aleg să o ignore. Este un apel disperat către cei aflați la putere, dar și către societatea civilă, să recunoască și să repare nedreptățile ce macină fundațiile sistemului penitenciar. Este, în esență, o luptă pentru redobândirea demnității și a respectului ce li se cuvine.
