Justiția ca Teatru al Absurdului: Când Legea Devine Unelte de Represiune
Într-un dialog revelator, Alexia Ditcov, o voce cunoscută în media, își exprimă indignarea față de abuzurile din justiție, întrebându-se retoric cine plătește pentru aceste excese. Răspunsul avocatei Eliza Corbeanu este sumbru și dezolant: „Din păcate nu plătește nimeni.” Această afirmație deschide cutia Pandorei a unui sistem în care puterea și influența par să eclipseze dreptatea și echitatea.
Corbeanu dezvăluie o întâmplare înfricoșătoare, în care ea și un coleg au fost practic amenințați să părăsească sediul parchetului pentru a evita soarta unui inculpat pe care urmau să-l apere. Acest inculpat nu era altul decât un fost ministru al sănătății, cunoscut și respectat, care a fost adus cu mandat de aducere și a așteptat ore în șir pentru a fi audiat. Această scenă nu doar că subliniază abuzul de putere, dar și modul în care justiția poate fi manipulată pentru a servi interese obscure.
Corbeanu adaugă că în acea perioadă, oricine intra în sediul DNA și nu denunța pe nimeni, ieșea cu cătușe. Această practică, descrisă de avocată, ilustrează o perioadă întunecată în care justiția a fost folosită ca un instrument de represiune, mai degrabă decât un mijloc de a asigura ordinea și legea. Este o imagine a unui stat în care „statul paralel”, o entitate neoficială, dar puternică, opera în afara oricăror norme legale sau morale, determinând destine umane după bunul plac.
Dialogul dintre Ditcov și Corbeanu nu este doar o discuție despre trecut, ci un avertisment despre ce se poate întâmpla când legile și instituțiile care ar trebui să protejeze cetățenii devin unelte în mâinile celor puternici. Este un apel la vigilență și la responsabilitate, la recunoașterea semnelor unui sistem judiciar care nu mai funcționează ca un garant al dreptății, ci ca un executor al voinței celor la putere.
În acest context, întrebarea lui Ditcov rămâne nu doar relevantă, ci esențială: „Cine plătește pentru acele abuzuri din actul de justiție?” Răspunsul, din nefericire, pare să fie același: nimeni. Și acest „nimeni” nu este doar o absență a răspunderii, ci o prezență a impunității care amenință însăși fundamentele unei societăți democratice.
Sursa: Realitatea.net
