Un Veșmânt de Doliu Plătit de Stat
Într-un act de solemnitate tacită, statul își întinde mâinile peste mări și țări, aducând acasă trupurile neînsuflețite ale celor plecați prea devreme în lumea largă. An de an, bugetul Ministerului Afacerilor Externe este pecetluit cu sume destinate să aline greutatea pierderii, să acopere cheltuielile de repatriere ale românilor decedați în străinătate. Este o promisiune gravată în cifre, o datorie de onoare față de cei care nu se mai pot întoarce singuri.
Sub vălul de birocrație, un ordin comun între ministrul Afacerilor Externe și ministrul Finanțelor își propune să țese normele metodologice necesare punerii în aplicare a acestei legi. Aceste reguli sunt promise să fie sculptate în timpul a 60 de zile de la proclamarea actului normativ, ca niște incantații menite să faciliteze întoarcerea celor plecați.
Prin aceste gesturi, statul își asumă rolul de păstrător al legăturilor, de gardian al memoriei colective. Este o recunoaștere a faptului că fiecare spirit rătăcitor merită să își găsească odihna pe pământul care i-a fost cândva cămin. Este, în același timp, o mărturie a interconectării noastre, a firului nevăzut care ne leagă pe toți, indiferent de distanțe.
În această lume în care granițele sunt tot mai fluide, dar și mai aspre, această lege funcționează ca un far în noapte, ghidând acasă sufletele pierdute. Este un act de compasiune gravat în legislație, un ecou al responsabilității pe care o purtăm față de cei care au fost odată ai noștri.
