Prăbușirea tavanului: simbolul neputinței administrative
Sub greutatea anilor și a promisiunilor neîmplinite, tavanul Maternității Odobescu din Timișoara s-a prăbușit din nou. O clădire veche de peste un secol, martoră tăcută a trecerii timpului, a cedat încă o dată, dezvăluind fisurile nu doar din ziduri, ci și din sistemul care ar trebui să o protejeze. Într-un hol de la parter, unde apa curge pe pereți ca o lacrimă a neputinței, bucăți de tavan s-au desprins, lăsând în urmă un peisaj al dezastrului.
120 de ani de istorie, dar nicio soluție
Clădirea, odinioară un simbol al speranței și al vieții noi, a devenit acum un pericol pentru cei care îi trec pragul. În decembrie 2024, o altă prăbușire a dus la închiderea secțiilor de Obstetrică și Neonatologie, iar promisiunile autorităților au răsunat goale. Primăria Timișoara, prin vocea primarului Dominic Fritz și a viceprimarului Ruben Lațcău, a anunțat soluții care nu au fost niciodată făcute publice. Între timp, pacienții și personalul medical au fost mutați la Maternitatea Bega, unde volumul de muncă s-a triplat, iar presiunea a devenit insuportabilă.
Un tavan care cade, o administrație care tace
Managerul Spitalului Municipal Timișoara, Flavia Zară, a descris situația cu o sinceritate dureroasă: „Partea în care cade constant tavanul este în proprietatea Primăriei.” Echipele tehnice au fost trimise să investigheze, dar răspunsurile întârzie să apară. Este apa de vină? Sau poate ploile recente? Nimeni nu știe cu certitudine, iar incertitudinea devine o povară în plus pentru cei care depind de acest spațiu.
Promisiuni uitate, vieți în pericol
În timp ce autoritățile locale întârzie să acționeze, clădirea continuă să se degradeze. Aparatura medicală, vitală pentru salvarea vieților, rămâne expusă într-un mediu nesigur. În spatele zidurilor crăpate, se ascund povești de suferință și neputință, iar fiecare zi care trece fără o soluție concretă adâncește rana unei comunități care merită mai mult.
Un simbol al indiferenței
Prăbușirea tavanului nu este doar un incident izolat; este o metaforă a unui sistem care se prăbușește sub greutatea propriei incompetențe. În timp ce promisiunile rămân neîmplinite, iar soluțiile întârzie să apară, clădirea veche de 120 de ani devine un memento al indiferenței și al lipsei de responsabilitate. În mijlocul acestui haos, rămâne întrebarea: cât de mult mai poate suporta o comunitate înainte ca zidurile să cedeze complet?
