Exodul Tăcut: Orașele de Frontieră, Teatrele Așteptării
Într-o lume care se mișcă rapid, granițele dintre țări par să fie ultimele bastioane ale răbdării. Pe drumurile ce se întind spre Ungaria, timpul pare să încetinească, transformând fiecare călătorie într-o odisee. La Urziceni și Petea, coloanele de mașini se întind ca niște șerpi metalici, iar fiecare șofer își măsoară răbdarea în minute și ore. O oră și jumătate – atât timp așteaptă sufletele doritoare să traverseze umbra graniței.
La Nădlac, poarta de est a Europei, scenariul se repetă cu o precizie matematică. Nădlac I și Nădlac II devin scene pe care se joacă piese de teatru ale așteptării, cu acte ce durează 80, respectiv 40 de minute. În aceste puncte de trecere, fiecare minut adaugă greutate tăcerii, fiecare secundă este un ecou al neliniștii.
Și nu este doar Ungaria care își testează vizitatorii. La Borș II și Cenad, timpul de așteptare pentru a părăsi țara este de 50 de minute, un interval în care gândurile călătorilor se împletesc cu visele despre destinații îndepărtate. La Valea lui Mihai, Săcuieni, Borș și Turnu, jumătate de oră devine un interludiu în care fiecare își reevaluează dorința de a merge mai departe.
Pe granița cu Bulgaria, la Giurgiu și Ostrov, scenariul este similar, cu așteptări de 50 și 40 de minute. Vama Veche și Negru Vodă, cu jumătate de oră de așteptare, par să fie punctele unde timpul și-a găsit un ritm mai blând, dar tot suficient pentru a permite reflecții asupra drumului parcurs și a celui ce urmează.
În aceste puncte de trecere, fiecare minut este o poveste, fiecare așteptare este o lecție de viață. Granițele, în ciuda aglomerației, devin locuri de meditație involuntară, unde timpul se dilată și oferă fiecărui călător o clipă de introspecție. Așa se scrie epopeea modernă a călătoriilor, nu în viteza deplasării, ci în profunzimea așteptării.
Sursa: Realitatea.net
